Silviu Dragomir

Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918 apare măreaţă prin ideea pe care a înfăptuit-o şi prin cadrul de majestuoasă solemnitate, pe care i-a dat-o solidaritatea conducătorilor şi unanima însufleţire a maselor populare. Ideea de la Alba Iulia cuprindea tot ce a frământat naţiunea în cursul veacurilor de restrişte, povaţă adâncă a trecutului în aceeaşi măsură ca şi credinţa neclintită în adevărurile luminoase ale lumii noi. O lecţie politică de neasemuită valoare pentru toate timpurile, dar mai ales pentru generaţiile cărora le revine o răspundere istorică în desfăşurarea prea deseori dramatică a evenimentelor politice”.

Istoric, doctor în teologie, om politic, membru titular al Academiei Române, deputat și ministru al României. A urmat studii universitare în teologie și istorie la Cernăuți, Viena și Moscova. Între anii 1918-1947 a fost profesor de istoria popoarelor din sud-estul Europei la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde a îndeplinit funcția de secretar al acesteia. În ziua marelui eveniment a adresat în fața mulțimii un discurs entuziast și mobilizator. A doua zi după Marea Unire, la 2 decembrie 1918, Silviu Dragomir a fost ales notarul Marelui Sfat Național Român, iar apoi membru al Consiliului Dirigent, la nivelul căruia a îndeplinit funcțiile de director pentru învățământul superior și șef al biroului de presă. La propunerea sa, Marele Sfat Național Român a aprobat textul unei telegrame adresate regelui Ferdinand prin care se consfințea că: „Adunarea Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, ţinută la Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazu, a declarat într-un elan de entuziasm fără margini, unirea teritoriilor sale cu Regatul României”. După 1918 s-a implicat cu multă ardoare în viața social-politică a României, activând în mai multe partide: Partidul Naţional Român, Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar şi Partidul Naţional Creştin. A fost ministru în mai multe guverne, răspunzând de problemele minorităților. În virtutea calității de ministru, Silviu Dragomir a participat la ședința Consiliului de Coroană din iunie 1940 când s-a discutat ultimatumul sovietic cu privire la cedarea necondiționată a Basarabiei și a Nordului Bucovinei. A fost printre puținii demnitari care au votat împotriva sfâșierii fără rezistență a României. În august 1940 s-a pronunțat cu vehemență și împotriva Dictatului de la Viena prin care a fost cedat Ardealul de Nord.

Odată cu desființarea Academiei Române și transformarea ei în Academia Republicii Populare Române, Silviu Dragomir a fost eliminat din viața științifică. Prestigiul național și conduita militant-patriotică l-au făcut incomod pentru regimul comunist. A fost arestat în 1948 și condamnat la 1 an și 6 luni închisoare. În 1949 a fost rearestat și internat administrativ, fiind acuzat că a fost ministru în guvernele burghezo-moșierești. A scăpat cu viață din chinurile îndurate în închisorile de exterminare din Caransebeș și Sighet. A fost eliberat în anul 1955, după 7 ani cumpliți de temniță.