Ion Nistor
Ion Nistor
1876-1962
„Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga. Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru. Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!”
Istoric și militant unionist bucovinean, profesor universitar la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, membru al Academiei Române, director al Bibliotecii Academiei Române, Ion Nistor a fost omul politic care a avut un rol determinant în Unirea Bucovinei cu România. A făcut parte din comitetul de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România. A redactat declarația de Unire pe care a citit-o în cadrul Congresului General al Bucovinei, în ziua de 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți. După congres, alături de mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor și Dionisie Bejan, Ion Nistor a fost desemnat să facă parte din delegația care s-a deplasat la Iași pentru a transmite regelui Ferdinand I Actul Unirii. După proclamarea decretului lege pentru consfințirea Unirii Bucovinei, a fost numit ministru delegat cu administrația Bucovinei (1918-1920; 1922-1926), ministru al Lucrărilor Publice (1927-1928), ministru al Muncii, Sănătății și Asigurărilor Sociale (1934-1937), ministru al Cultelor și Artelor (1939-1940) și senator de drept în Parlamentul României (1928-1933).
După instaurarea regimului comunist, liberalul Ion Nistor a avut de suferit pentru convingerile politice, anticomuniste și ideile de unitate politică și culturală a tuturor românilor. A fost arestat abuziv în „noaptea demnitarilor” (5-6 mai 1950), fără a i se intenta vreun proces. Încarcerat la Sighet alături de elitele intelectuale, politice și religioase ale țării, bătrânul academician a fost supus celor mai inumane condiții de detenție: înfometare, frig, tortură, mizerie, lipsă de asistență medicală. A fost eliberat la 5 iulie 1955. S-a stins din viață pe 11 noiembrie 1962.
„În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 am fost trezit din somn de nevastă-mea care-mi vestea că bate cineva la uşă. Am sărit din pat şi ajungând la uşă am întrebat: «Cine bate?» Mi s-a răspuns: «Poliţia». Am deschis uşa şi cinci agenţi de poliţie intrară în cameră. Nevastă-mea, îngrozită, înlemnise lângă patul meu. Unul din agenţii politici îmi prezintă ordinul prin care eram chemat la Prefectura Poliţiei pentru informaţii, somându-mă să mă îmbrac imediat şi să-i urmez. Am urmat somaţiunii, îmbrăcându-mă în grabă. Nu mi s-a îngăduit să iau cu mine nimic, nici chiar rămas bun de la soţia mea şi de la nepoţi, care priveau cu groază ridicare mea”. Ion Nistor – Amintiri din închisoare, iunie 1957.
